Din apa cristalină ce se-adună
În micul lac, sub razele de lună,
Apare o minune, o naiadă,
Născută din a zeilor pleiadă.

Privește-n jur și, cu mișcări domoale,
Împrăștie pe apă mici petale
De liliac, ce parcă sunt desprinse
Din mâna unui duh din vise-aprinse

Ce-o mângâie tăcut și o privește
Cu o privire care strălucește
Și-i face inima în piept să bată
Cum nu a mai făcut-o niciodată.

Privește-n jur cu teamă și dorință;
Ca el să vină e cu neputință,
Dar ea mai speră, silueta-i pură
Apare ca un vis, ca o făptură

Ce a-ntâlnit la naștere fortuna,
Frumoasa lacului dintotdeauna,
Ce nu s-ar vrea, acum, nemuritoare,
Căci dorul ce îl simte e prea mare.

E liniștită-acum și doar sub pleoape
Tresaltă, ca un sunet scos de clape,
Lumini portocalii ce-ar vrea să plece
Din jarul care-a ars și-acum e rece.

Privește-o stea cum bolta o străbate
Iar inima, care abia-i mai bate,
Îi cere un răgaz și vrea răbdare...
Cu steaua ce-a căzut, și ea dispare.

Din vol. "Gândul pierdut"