Sălbatic, un urlet pornește
și crește-n ecouri, și crește,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul își cheamă.

Se simte pierdută-n pustiul
în care ei doi, ea și fiul,
scăpaseră din vânătoarea
de lupi și de alte jivine,
urmându-și intinctul, chemarea
în viață a-l ține.

Cu el, sub o stâncă din munte,
știa c-ar putea să înfrunte
orice din pădure apare,
călcând peste urme ce lasă         
când vine s-aducă mâncare,
iar teama o-apasă.

Ușor nu i-a fost, dar o muncă,
urmând a naturii poruncă, 
făcea ca în singura lume
ce-o știe și-i e adversară,
să poată un fiu să îndrume,
c-o dragoste rară.

Crescuse, puternic și suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină și prinț în ținutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.

Dar totul a fost să se curme,
lăsând-o, în suflet cu urme,
când glasul din neguri de munte
i-a fost ca de luptă chemare, 
iar ea  a plecat s-o înfrunte
pe vechea cărare.

A fost luptă grea, iar regina,
uitând și vânatul, și cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ținuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.

A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul “cedează”
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de fiul ce-a vrut viață nouă
și-a lor împăcare.

Se-aude și astăzi, sporadic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină.
Ea fiul plecat își mai cheamă
și-n glas îi răzbate prin vină
durerea de mamă.