El știe-acum că e o efemeră,
cu corp subțire, aripi străvezii,
ce s-a-nălțat prea mult spre stratosferă
ca o explozie în zori de zi.

Trăise mult în mâl, în întuneric,
sub apa-n care a crescut în ani
și, brusc, în noul peisaj, himeric,
s-a repezit spre norii diafani.

Vrăjit, surprins de noua adiere,
purtat în sus de aerul divin,
el și-a uitat, în valul de plăcere,
menirea pân’ la ultimul suspin.

A tot urcat, prin razele de soare,
spre norii ce păreau atât de moi,
dar clipa rea, lovind cu necruțare,
i-a prefăcut pe aripi roua-n sloi.

S-a prăbușit ușor, putând să vadă
tot ce-a pierdut în zboru-i ne-mplinit
din care a ajuns acum să cadă
ca orice efemeră, la sfârșit.

Din vol. “Gândul pierdut”