Ea, frumoasa Lady, cocker spaniel, 
Ne era-n privire o bijuterie
Și credeam că-n lume n-are cum să fie,
Ca fetița noastră, niciun alt cățel.

Blana ei lucioasă, negru-maroniu,
Atrăgea întruna câte-o mângâiere
Și o vorbă dulce, spusă cu plăcere, 
Cum o fac părinții, mângâind un fiu.

Ea era cuminte, pui ce învăța
Totul ca pe-o joacă și, inteligentă,
Îi plăcea s-arate cât e de atentă
Și cum înțelege tot ce o privea.

Când mergea afară, toți o admirau
Și-i zâmbeau, căci Lady, pe la șase luni,
Devenise ținta unor pasiuni
Pentru-aceia care, zilnic, o vedeau.

Într-o dimineața, ca de obicei,
A ieșit afară și … a dispărut
Ca un vis ce pleacă în necunoscut,
Pe alei din visuri pline cu căței.

Poate de acolo, mă privește-acum
Și, schimbând povestea, Lady cea frumoasă
Vine, se întoarce, veselă, acasă,
Încheind, în brațe, îndelungu-i drum.

Din vol. “Cântecul visurilor”