- Hai, spune-mi, în vechea poveste,
atunci când fugeau prin pădure,
puteau oboseala să-ndure
și frica să nu-și manifeste?

Puteau să trăiască în grote
ferite de ochii sălbatici
ai hoardelor de asiatici
cu vârful în sus la ciubote?

Erau pedepsite s-aștepte
bărbații plecați ca să lupte,
în munții cu pante abrupte,
dușmanii departe să-ndrepte?

Și cum își făceau de mâncare
așa, fără sobe sau oale,
puteau, doar cu mâinile goale
să aibă destul fiecare?

Mai spune-mi, de știi, cu copiii:
ce timp mai aveau să-i educe
în taina credinței în cruce
sau chiar să învingă spahiii?

Bunico, dar dacă vreodată
venea peste ei să-i atace,
un lup sau orice dobitoace,
putea să-i omoare o fată?

- Nu, puiule, n-aveau vreo teamă,
și nu alergau pentru ele;
femeile,-n vremile-acele,
știau ce înseamnă o mamă.

Simțeau oboseala cum trece
ținându-și copiii de mână,
nicicând frica n-a fost stăpână;
simțeau doar o furie rece.

În grote-narmate cu ură,
stăteau, pregătite, cu arme
capabile scuturi să sfarme;
femeia de-atunci era dură.

- Bunico, citește-mi din carte!
Eu cred că-i mai bine-n poveste,
căci până la Paște mai este,
Iar mama e tare departe.

Din vol “Zece”