Mergeau ținându-se de mână
Pe-aleea veche preferată,
Când noaptea devenea stăpână
Iar ea tăcea, înfiorată

De frigul ce-și făcea prezența
De umbrele prelungi, din seară,
De licărul și opulența
De stele, ce-ncepeau s-apară.

A strâns-o-n brațe, preț de-o clipă,
A sărutat-o cu ardoare,
Simțea ceva că se-nfiripă
În cântec de privighetoare.

I-a aruncat privirea lungă
Pe care o credea uitată,
Și-a vrut ca singură s-ajungă
La o terasă luminată.

Plângea când a ajuns acolo,
Îi era frig și-i era teamă
De vocea caldă, în tremolo
Ce, mai demult, a fost infamă

Și a făcut-o să cedeze
Avansurilor mincinoase
Ce-au reușit să-i afecteze
Speranța, visul ce contase.

Plângea și încă-i era teamă
De tânărul de altădată
Ce-a transformat iubirea-n dramă:
După-o discuție-animată

A părăsit-o. O perioadă
A tot sperat c-o să revină,
Dar a-ncetat demult să creadă
Și peste toate-a tras cortină.

Și el a suferit o vreme
Apoi, cu viața, cu serviciul,
N-a mai simțit cum pieptu-i geme
Iar gândurile-l ard ca biciul.

Dar s-a-ntâmplat să se-ntâlnească,
Să își arunce o privire;
Acum nu vor să mai greșească
Deja în tâmple-au albe fire.

Târziu, în liniște, la masă,
Sătui ca soarta să-i înfrângă,
Se hotărăsc să meargă-acasă
Și, de acum, să nu mai plângă.

Din vol. “Gândul pierdut”