Mă-mbie spre o lume sălbatică și rece
 poteca adâncită în pătura de nea
 din care, când o voce i-a poruncit să stea,
 nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece.
  
 A-ncremenit sub arbori ce i s-au pus ca strajă,
 păzindu-i nemișcarea cu sulițe spre cer
 și cu priviri de gheață din ochi sclipind a ger,
 în așteptarea celei ce-a pus pădurii vrajă.
  
 Durerea lui mă cheamă, tăcerea lui îmi plânge,
 iar frigul nu pătrunde, când sufletul mi-e scut,
 în gândul cel fierbinte, căci totul e-n trecut
 iar temeri de-altădată, acum le pot înfrânge.
  
 Cărarea ce-mi apare mă poartă peste cețuri
 spre inima pădurii, prin albul de Infern,
 și merg cu-nfrigurare pe clipe ce se-aștern
 din Timpul prins în lumea cumplitelor înghețuri.
  
 Ajung. E-acolo-aceea, m-așteaptă cu răbdare
 ea, care-a-nvins destinul năvalnicului Timp.
 Îmi pare că privirea-i a altui anotimp,
 căci e atât de caldă, sfioasă, visătoare,
  
 -Te-aștept demult - îmi spune, c-o mângâiere blândă,
 încât, în jur, copacii se scutură de ger,
 tu ești iubirea care, în viața de sub cer,
 să n-o găsesc, el, Timpul, mi-a aruncat osândă.
  
 Eram uniți în vremea când sufletele noastre
 își împlineau iubirea în vastul Univers,
 oprindu-se, adesea, din nesfârșitul mers,
 doar ca să mai admire planetele albastre.
  
 Și tocmai în acestea, în lumile visate,
 o viață, doar, acolo, ca oameni să trăim,
 plăcerea și durerea ca ei să o simțim,
 ne-a interzis-o veșnic: “Acolo, nu se poate!”
  
 De-aceea, veșnicia, cât îmi va sta-n putere,
 legată o voi ține și, de va fi să vii,
 să-mi simți sărutul tandru, pereche să îmi fii,
 vom ști, în nemurire, ce-nseamnă mângâiere.
  
 -Ți-am auzit chemarea, dar lumea muritoare
 mi-a șters din amintire tot ceea ce am fost
 și mi-a lăsat iubirea, sub ceruri, singur rost:
 să te găsesc și singur să nu mai fiu sub Soare.
  
Din vol. “Cântecul visurilor”