Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se cățărau pe nori,
erau povești ce adânceau misterul
îndrăgostiților rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când era bunica fată,
iar ea a reținut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
ce îndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Știa să lupte și o dovedise
în crâncene-ncleștări cu un dușman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit și-avea nevoie
de-o aură și de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să facă parte dintre cei șoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetății,
frumoasă, ca o sfântă între sfinți,
era întruchiparea voluptății
în ochii lui ce-o adorau, cuminți.

Și se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
și, fără a mai sta pe gânduri,
la uși întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a știut,
căci de atunci și, poate, pe vecie,
cei doi nu și-au mai dat vreun sărut.

El pare fericit și strălucește
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-amintește
că stelele sunt lacrimi în eter.


Din vol. "Zece"