Te visez, uneori, și mă-ntreb de ești tu
tot cea care-a răspuns, mai demult, cu un “Nu”
la-ntrebarea: “De ce îmi faci visul un chin,
și mi-l strici cu furtuni când e-atât de senin?”

Îmi tot spui că nu ești, dar te simt, nu mă-nșel,
chiar de nevinovată-mi apari, ești la fel:
ai aceeași răceală în suflet și-n ochi,
ai privirea cu care se-aruncă deochi.

Nu te-aștept, dar îmi vii, nu mi-e frică, și-mi e,
te-aș goni de-aș putea și din vis, și din ... ce?
Nici nu știu cât, în viață, de-adânc mi-ai pătruns,
dar cu negru, prin mine, știu sigur c-ai uns

Și tot caut lumina, îmi caut puteri
să încerc să mă curăț, să fiu cel de ieri,
fericit, cum am fost, și să nu mă gândesc
la nimic ce mi-ar face un rău, cât trăiesc.

Din vol. “Călător prin gânduri”