Pe vremea când puterea în Olimp
era a lor și făureau destine,
nu se fereau de nimeni căci, de timp,
aveau rezervele păzite bine.

Era nectarul lor, era un fum
de-un alb-lăptos pe care, din pahare,
îl savurau acolo ca și cum
era o băutură oarecare.

Era secretul lor, era un timp
pe care-l câștigau în nemurire
și le crea un singur anotimp,
de care pământenii n-aveau știre.

Părea ceva știut și nesfârșit,
al lor de-a pururi, nu-și făceau probleme,
și niciodată nu s-ar fi gândit
că-s lucruri ce se schimbă peste vreme.

Iar când paharul plin s-a răsturnat,
nectarul lor pierzându-se-n derută,
doar Bachus, zeul veșnic vinovat,
l-a mai privit în forma-i nevăzută.

Destinul lor, în altă parte scris,
i-a aruncat din cer, ne’ndurător,
iar porțile Olimpului a-nchis
în timpul ce-a rămas nemuritor.

Din vol. “Călător prin gânduri”