A obosit bătrânul leu
să poarte-atâtea lupte,
și nu mai e la apogeu,
cu lauri să se-nfrupte.

Se odihnește-acum, e trist,
retras din viața-i dură,
nu e nici laș, nici defetist,
e doar sătul de ură.

A obosit și nu mai vrea
iubirea agitată
a celei care-a fost cândva
leoaica adorată.

Privirea lui ce strălucea
fixează calm pământul
ce, într-o zi, îl va-ncăpea
și îi va fi mormântul.

Doar gândul lui, mereu la ea,
o mai aduce-alături
exact așa cum o știa
din vechile desfături.

A obosit bătrânul leu,
dar încă o iubește
în visul lui, ca alizeu
ce tainic îi grăiește.

Din vol. "Călător prin gânduri"