A fost, într-o vreme, un suflet pierdut
pe drumul spre casa din timpul etern,
pășind peste margini de Rai sau Infern,
o mică scânteie în necunoscut.

Uitase ce-a fost, nu știa ce va fi,
era ca și cum n-ar fi fost de curând
în lumea nebună a celor cu gând,
din care nimic nu părea a mai ști.

Și, totuși, ceva, parcă-alături mergând,
venit din lumina iubirii străvechi,
cerea să revină, cerea împlorând.

Din pâcla uitării, un strigăt de gând,
ca într-un final din poveștile vechi,
cerea să se-ntoarcă, să stea până când ...

Din vol. "Călător prin gânduri"