Mi-am întâlnit iubirea-ntr-o grădină …
Stătea, înfrigurată, pe-o tulpină,
Iar ochii-i triști, pierduți în largul zării,
Îi ofereau tulpinii roua mării.

- Ce faci, de ce ești tristă, de ce plângi?
Ce n-ai putut, iubire, să înfrângi?
Cum, tocmai tu, crăiasă-n Univers,
Să lași zăpezii lacrimi de neșters?

Ea m-a privit și am simțit, deplină,
Puterea unei raze de lumină
Ce se-abătuse peste sinea mea,
Prin minte, suflet, sânge … și-mi vorbea:

- Vezi tu, eu nu sunt tristă, dar deplâng
Atâtea câte-n iarnă se mai frâng
Și frigul lor de mine le desparte,
Dar le păstrează vii, în trupuri moarte.

Doar i-am zâmbit. Simțeam iubirea vie
În trupul meu: se dăruise mie.
Aveam doar alb în jur, un cer senin
Și-n aer un miros de rozmarin.

20 feb. 2018