Pe țărmul lor, străin de odisei,
 Departe de a lumilor privire,
 Trăiau, se-nțelegeau – erau doar ei –
 Și își creșteau urmașii cu iubire.
 
 Privind spre stele, nu știau decât
 Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
 Apar, mai strălucesc, mai cad ... și-atât,
 Căci Soarele-i stăpânitor deplin
 
 Și îi iubeau lumina, iar căldura
 O așteptau din mângâieri de rază
 În zori de zi, când le-atingea făptura
 Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.
 
 Iar Luna ... da, a Soarelui pereche,
 Cu razele-i de noapte, argintii,
 Era și ea, în lumea lor străveche,
 Iubită-n înserările târzii.
 
 Știau ei, lupii: hărțile din stele
 Au ajutat străini, pe bărci imense,
 La țărmul lor să își coboare vele
 În căutări de jaf și recompense,
 
 Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
 Dar n-au uitat de Soare și de Lună,
 Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
 Nu pot, iubirea lor, să o supună.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”