O adiere scurtă îi răsfiră,
din părul lung, șuvițele rebele,
în calea ochilor ce mai admiră
tăcerea rece-a ultimelor stele.

În depărtări albastre e-o lumină
ce invadează marginea de lume
și plaja lui, tăcută și blajină,
părând că-mpinge caii albi, în spume.

E-o nerăbdare-n gesturile-i scurte
cu care-alintă placa lui cea veche,
așa cum nobili de la vechea curte,
își liniștesc ogari făr’de pereche

Când se așteaptă,-n marea vânătoare,
doar sunetul de goarnă ce vestește
începerea și marea alergare
a cailor, când goana se pornește.

E-o nerăbdare ca atunci când cerul
te-mpiedică s-ajungi pe vârf de munte
cu trăsnete și ploaie sau cu gerul
ce-ți face și sprâncenele cărunte,

Iar tu privești sau știi cât e de-aproape
și nu mai poți să-ți duci la capăt visul,
căci lacrima-ți îngheață între pleoape
și-o stâncă ai pe piept, și-n el abisul.

Așteaptă valurile uriașe
ce trebuie s-apară-n scurtă vreme
într-un galop de iepe nărăvașe
cu coame verzi, sub aspre diademe.

Își amintește, nu pe cea mai mare,
și nici pe cea mai blândă dintre ele;
din gândul lui, în față îi apare
doar una care,-n clipele acele,

l-a ridicat și l-a purtat spre locuri
pe care marea le ținea ascunse,
și care i-a aprins, în suflet, focuri
și sentimente încă nepătrunse.

A fost un val ce însoțește-n viață
doar surferii ce au avut norocul
să urce înspre țărmul cu verdeață,
spre cerul care le-nțelege … jocul.

Din vol. „Zece”