Părea că-i un murmur, un vuiet șoptit
de-o noapte-adâncită-n tărâm de coșmar
cu zbateri de aripi în stei necioplit
de mâini demiurge-necate-n amar.

Era frământarea pământului mut
din zorii de teamă, când Timpul trăia
miracolul vieții de prunc nenăscut
în lumea în care doar noapte era.

Din cute săpate în maluri de hău,
o flacără neagră a primului foc
găsea, pe o scară a sinelui său,
întâia scânteie din Marele Joc.

Era nefirească în bezna din jur
și, totuși, veriga spre tot ce-ar urma
când vaga-mpărțire în dublu contur
va face s-apară Lumina din ea.

În spaimele beznei din ziua dintâi,
un strigăt vestind că un prunc s-a născut
pornea adâncind apăsări de călcâi
pe tot ce, de-atunci, se numește trecut.