A-ntârziat paingul și pânzele-și adună,
Căci nu mai poate prinde făpturi prin desfrunziri
Din toamna care, încă, adună amintiri
Din ani bogați în roade, ce i-au adus cunună.

Nu poate să-nțeleagă și cere deslușiri
Oglinzii ce reflectă crâmpeiele de Lună
Și pare dintre-aceia ce multe au să spună
Atunci când restul firii se pierde-n rătăciri.

 - Tu știi un rost al lumii ce-a fost, dar s-a pierdut
Prin timpuri tulburate și ani ce par bizari
Acelor care poartă pe umeri un trecut

În care, prin cuvinte, topeai orice ghețari.
Nu, nu mai sunt aceleași. Mai nou, au apărut
Păianjeni cu pretenții, pe nume cioflingari.

Din vol. “Aripi de azur”

O viață-ntreagă, biet poștaș,
Ducând scrisorile-n oraș,
Zâmbea la toți, zâmbea amar,
C-o mână peste-un buzunar.

Era un gest mărunt, un tic
Și nimeni nu-i zicea nimic
Atunci când tot cu ea dădea
Ziare, pensii … ce avea.

Trecut-au ani. L-am întâlnit
În mers domol, îmbătrânit,
Cărându-și zâmbetul amar
Și mâna înspre buzunar.

“Ce ții acolo?” -am întrebat.
El mă privea puțin mirat,
Dar mi-a răspuns: “Aici am eu
Scrisoarea către Dumnezeu.”

Din vol. "Eterna căutare"

Din vol. “Eterna căutare”