Cu tine simt c-aș vrea să zbor tot timpul,
Să nu rămână loc străin la care
Să nu ajung, măcar din întâmplare,
Și n-ar conta, deloc, nici anotimpul,
Căci tu îmi dai un plus de-adrenalină.
Îți simt, din plin, aroma, iar plăcerea
Cu care mă încânți, făcându-mi vrerea,
Mă face, azi, să te declar divină.
Mereu m-alinți c-o muzică modernă,
Cu Brennan, care-mi place mie, Moya,
Iar eu te văd frumoasă și eternă
Ca una din gravurile lui Goya.
Te îngrijesc c-o dragoste paternă
Și te iubesc, mașina mea, La Toya!
Un munte își răstoarnă, în repede șuvoi,
Neliniștile toate, mâniile din ploi
Ce-au măcinat pe creste puterile din stânci
Crescute înspre ceruri demult, în vremi adânci.
Le-au transformat în clipe ce poartă un trecut
În micile fărâme ce știu că au căzut
Și nu mai pot să vadă cum timpul, pe un nor,
Le vede-n chin, sub unde, lipsite de-ajutor.
Apar, dispar, cascada în vuiet le prăvale
Spre negurile care s-au aciuat în vale
Și-așteaptă să le-nghită pe toate, rând pe rând,
În zbateri ca o teamă în tresăriri de gând.
La marginea pădurii, privind cu ochii mari
Încrâncenarea apei din stropi ce nu sunt clari,
Aștepți o limpezire a marelui șuvoi
Ce ar putea aduce o veste despre voi,
Căci el, un duh de munte, se poate arăta
Când apele-n cascadă s-ar limpezi și-ar sta
De-o parte și de alta, în scurtă așteptare
A sufletului care, în munte, încă doare.
Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un șuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Împrăștiindu-se în veșnicie
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Mă fascinează o călătorie
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas
Întipărită-n gândul de tăcere
Închis acolo-n locul de popas
Al amintirii ce, treptat, îmi piere
Ca fumul, ascultând chemări din zarea
Spre care altădată, amândoi,
Ne îndreptam privirea, nu mirarea,
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Nu știu ce zi era: cu nori, senină…
Din gânduri și cuvinte-a dispărut
Deși, din ea, mai simt un gust de vină
Și-n suflet un abis de netrecut;
Iar zborul meu … de-atunci, de cer, mă tem,
Dar urc, desculț, pe culmile înalte,
Cu gândul că și ziua de blestem,
Era o zi ca toate celelalte.
Cuvintele mi-au revenit, stinghere,
Nefericite-n strălucirea lor,
Simțindu-se comete în cădere
Din cerul, singur el, nemuritor.
Au încercat tăcerea să-mi răpună,
Să umple tot abisul dintre noi
C-o mare de cuvinte, în furtună,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi.
N-au reușit! Cuvintele acele
Aveau înscrise-n ele alt destin
Născut demult, în visurile mele,
Dar care lor le e, acum, străin.
Porneau la drum din sinea mea, flămândă,
C-un singur scop: în alta să exalte
O inimă arzândă, fremătândă
Ce, uneori, mai pare să tresalte.
Cuvintele? – purtau hlamida care
În urma ei, lăsa un zvon de dor,
Lumina de suspin vindecătoare
Și-mbrățișări de aripi într-un zbor;
Aveau culori de flori de curcubeu
Din stelele ce și-au dorit să fie
Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,
Împrăștiindu-se în veșnicie.
Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,
Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau
Și-ar fi purtat cu ele-n infinit
Spre suflete ce-n aștri murmurau.
S-au reîntors cu muzica din stele,
Și cu o parte-a viselor din cer
A îngerilor ce zburau prin ele
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Erau aceleași, dar acum păreau
Strălucitoare ca-ntr-o epopee
În care, pe măsură ce treceau,
Primeau o netezime marmoree.
Le-am adunat pe toate, instinctiv
Și, pentru tot ce-a fost și va să fie,
Cuvintele mi-au devenit motiv:
Mă fascinează o călătorie.
Voi merge unde ele toate-au fost
Și voi cânta cu îngerii-mpreună,
Iar dacă voi găsi un adăpost
În stele care nu vor să apună,
Voi duce-acolo-aducerile-aminte
Și voi pluti, etern cărăbier,
Pe marea lacrimilor de cuvinte
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Spre lumi ascunse dincolo de cer,
Mă fascinează o călătorie
Cu străluciri de stele ce nu pier
Împrăștiindu-se în veșnicie
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi …
Era o zi ca toate celelalte
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Zăpada-i pentru noi o feerie,
încântătoare scurgere din nori
a veștilor ce ar putea să fie
semnale-n ochii noștri arzători,
ce par oglinzi mai vechilor dorințe
strivite sub poveri de neputințe.
Ea poate alte suflete să-nghețe
și să aducă inimi la tăceri,
dar nu și nouă, căci îi dăm binețe
și-n frigul ei ne căutăm plăceri
atât de multă vreme așteptate,
cu suflete aprinse și-nsetate.
Și vom ieși din gânduri cristaline
pe recele-așternut, imaculat,
în dansul nostru,-n brațe te voi ține,
atât de strâns și-atât de-apropiat,
încât, iubita mea, uitând de geruri,
ne vom dori zăpadă și în ceruri.
Daniel Vișan-Dimitriu 