Ca la un foc de armă s-au desprins
Și s-au pierdut în noaptea-ntunecată,
Lăsând în urmă pași ce s-au prelins
Din stuful unor gânduri de-altădată.

Iar apele, pustii în urma lor,
Au început să freamăte, cu valuri
Ce se rostogoleau, neștiutor,
Spre cizme ce-și croiau cărări pe maluri.

Le atingeau, sperând ca, mai apoi,
Să se înalțe-n astre, să devină
Strălucitoare, însă, cu noroi,
S-au reîntors la liniștea deplină.

Căci liniște era pe lacu-acel
În care înopta de-atâta vreme
Un stol de gânduri ce credeau că el
Va fi un rai al viselor boeme.

Pe cerul nopții, păsările-gând,
În zbor tăcut, asemeni unor îngeri,
S-au risipit. Se vor opri doar când
Un ultim cânt va fi, de aripi, strângeri.

Din vol. “Aripi de azur” 

Pluteam, tăcut, pe valuri de cristale
Și-mi revedeam în ele, ca-ntr-un vis,
În carusele vagi, zodiacale,
Frânturi din tot ce timpul a închis.

Se derulau prin orizonturi stranii
Neliniștile multor amintiri
Din primăveri ce-mi înfloreau în anii
Trecuți în taina primelor iubiri.

Mai rătăceau pe țărmuri de uitare
Acolo, prin ținutul de cristal
În care își găsiseră-alinare
Sub raze reci de gânduri din astral.

Mai străluceau, dar n-am dorit niciuna
Pe valul meu din marea de acum
În care-mi înflorește numai una,
Cu care-mpart, demult, același drum.

Din vol. “Eterna căutare”

- Ce faci? Știu, ți-am lipsit. Am fost plecat
Prin dimineți lipsite de culoare,
Cu nori mânați prin lumea asta mare
De amintiri ce iar s-au răsculat

Și, agățat de franjuri stând să cadă,
Atent la ce spun ei, nu ce simt eu,
M-am transformat un timp în curcubeu
Trimis de cer cu ultima zăpadă.

Eram de un albastru-sângeriu,
Străpuns din loc în loc de câte-o rază
Din amintiri ce drumu-i fragmentează
Cu pete de un  negru-cenușiu.

Eram … nu eu, acela! - o nălucă
Ce-și rătăcise pașii într-un vis
și-i îndrepta … nu înspre ce-a promis,
Ci pe alt drum, departe să îl ducă.

Am revenit. Ce faci? N-a fost ușor!
Mă mai iubești? Ți-e teamă? Ți-a fost dor?

Din vol. “Eterna căutare” 

m-am hotărât
așa dintr-odată
să scriu din capul meu
căci muza
este puțin plecată
și uite că
am și scuza
folosirii limbajului poetic
adică
tot ce debitezi din ce n-ai
e poezie
n-am nici punctuație 
că nu se poartă
din aceleași motive ca 
rima
piciorul metric
gramatica
și alte amănunte
am și idei ca
de exemplu
căderea unei lacrimi de vers
pe muchia unui topor 
pervertit
din petala coropopilcăniței.
ups am pus punct

21 feb. 2015

Am să încep, de mâine,
O cură de slăbire
Cu apă, doar, și pâine
Căci, după cântărire,

Se pare că, în kile,
Sau, cine s-o mai știe!
Stă, de mai multe zile,
Prea multă energie,

Din cea potențială
Iar fizica ne spune
-Știu asta de la școală,
Și-mi pare o minune-

Că totul se transformă
Și, dacă nu se pierde,
O burtă-așa enormă
Mi-ar da o undă verde

Ca, din potențială,
C-o mică insistență,
S-o scot din amorțeală,
Și să o fac … potență.

Din vol. Hai, pa! 

Citesc din cartea scrisă pentru mine…
Povestea noastră poate fi uitată?
Mă săcăie - ceva nu este bine,
E-o parte, undeva, necercetată.

Să fi greșit ceva la începuturi?
Să fi-nceput ‘nainte de prefață?
Nu, n-am greșit, iar primele săruturi
Au fost mult mai târziu, spre dimineață.

‘mi-erai în brațe, am dansat sub lună,
Pe-o muzică-n poveste derulată...
Citesc din carte ... e atât de bună!
Nu are lipsuri. Nici “A fost odată”.

Și-atunci? Cum pot să uit o carte care
Ajunge la final, făr-o furtună?
Ar fi a frumuseții profanare:
O viață de poveste, împreună.

Din vol. "Oare"

De data asta nu a fost nici gând, nici vis,
ci doar ceva ce s-a-ntâmplat
cu-adevărat.
Era dimineață devreme când am ieșit din mine,
o ditamai pădurea
prin care treceam ca o umbră
în penumbră
și era acolo un azi aflat între un ieri și un mâine,
care mai de care
mai ieri sau mai mâine,
dar niciun indicator cu sens
ori fără sens
de mers.
Erau și urme, care mai de care 
și ele,
spre stânga sau spre dreapta,
dar niciuna nu avea scris pe ea
care-i fața și care spatele.
Iar eu, așa cum eram, pe cal,
m-am lăsat dus de val.
- Diii, valule!

16 feb. 2017

Băi frate, câtă minte! E de luat aminte,

Că tare-i merge bine! O ține și la mine

Și, peste-o vreme, poate, mai dând un pic din coate,

Voi publica o carte. Să mor eu! Să n-am parte!



Că sunt și legi utile ce scad treizeci de zile

Din anii de-nchisoare și, nu că mă dau mare,

Cu-atâția bani –purcoaie– pot umple o lădoaie

Cu cărți -ce tura-vura!- să-mi poarte semnătura.



Ști’nțifice, măi, tată, de mare judecată,

Dar nu din aia care m-a dus la închisoare,

Că am crezut-o țâncă, dar aia a fost stâncă

Și n-a vrut să ia banu’. E mult de-atunci, e anu’.



Așa că dau anunțul: “Scriu carte cu denunțul

Acelora pe care i-am uns pân’ la cel mare”

Mai scriu și de onorul de care scriitorul

Să aibă și el parte, că-mi scrie ... de departe.



Da ce aș sta în ploaie, când pot să am o claie

De cărți, iar faimă, tată, destulă, fi’ndcă, iată

De-o vreme, cine scrie, chiar de e-n pușcărie,

E scriitor și vinde, căci proști sunt … cât cuprinde.



Din vol. “Hai, pa!”